Autor: Andrei C. Pătrăucean
Prezența huțulilor în Bucovina este menționată încă din mai 1762, într-un document al mănăstirii Putna în care se preciza că o parte din munții Bucovinei au fost încredințați huțulilor de către mănăstirea Putna încă din 1760, cu scopul de a-i munci și de a da parte acesteia.
Starețul de atunci al mănăstirii introduce huțulilor interdicția de a primi între ei pe oamenii răi și pe tâlhari. Acest lucru ne demonstrează că teoria lui Nicolae Iorga cu privire la faptul că toți huțulii sunt niște hoți „stricați și bețivi” este eronată. Dimpotrivă, dacă mănăstirea încredința huțulilor să păzească munții (printre care se numără, conform documentelor vremii „muntele Cobislitu, muntele Iaroviţa, muntele Tomnatecul, muntele Ţapul, muntele Bobeica, muntele Moldova, muntele Pogonişte”), oferindu-le însă numeroase facilități, înseamnă că populația huțulă a fost destoinică, harnică și de încredere.
Despre caracterul enigmatic al huțulilor discută Mihai Eminescu, cel care a colindat satele huțule, fiind atras de tot ceea ce înseamnă viață, obiceiuri, credințe huțule. Acesta remarcă felul lor pribeag de a fi, precum și capacitatea ciudată prin care românii le înțeleg limba fără a o vorbi, iar huțulii la rândul lor înțeleg româna, aceste două neamuri trăind astfel în armonie și bună înțelegere. Iată ce scria Eminescu despre huțuli: „Huțulii au o viață de pasăre pribeagă, originală și liberă. […] nici autoritatea statului austriac nu prea pătrunde între dânșii, căci perceptorii, subprefecții și alții, care i-ar putea supăra, dispar câteodată fără urmă. […] Aceștia nu li-s dușmani românilor […] românii le pricep limba lor fără să s-o poată vorbi și ei, huțulii pricep pe cea română. E cel mai ciudat fenomen de a vedea pe țăranul român de baștină cum ascultă cu atenție la ceea ce îi spune oaspetele său, când se coboară la câmpie. Și cum acest oaspete vine poate din Munții Tatra, de cine știe unde și pricepe românește. […] Din această simpatie abia explicabilă s-ar deduce că acești huțuli sunt daci slavizați, pe când românii, care-i pricep, fără să le vorbească limba, sunt daci romanizați.” (Mihai Eminescu, Opere complete, Iași, 1914, p. 390-392, apud Mihai Iacobescu, Din istoria Bucovinei, vol. 1, Editura Academiei Române, București, 1993).
Problema originii populației huțule a fost pusă în permanență în legătură cu teoriile apariției etnonimului „huțul”, mult vehiculat de-a lungul timpului. În studiul lui Mugur Andronic, „Huțulii – o minoritate din Bucovina”, acesta face un inventar al apartenențelor huțulilor la un anumit neam, așa cum reies acestea din lucrările de specialitate consultate de autor. Iată aceste teorii:
- Huțulii – resturi slavizate de sciți, goți, cumani sau mongoli.
- Huțulii – cu origini în munții Caucaz, Bachmakov.
- Huțulii – rădăcini în populația sciților (sau tracilor).
- Huțulii – origine vandalică.
- Huțulii – origine suedeză și norvegiană.
- Huțulii – origine turcică, de la uzi-uți-guțuni-slavizați (Dimitrie Onciul, preot în Straja, susține această teorie cu argumente istorice, amintind de comunele bucovinene cumane Comănești și Coman. Această teorie poate fi însă combătută, doarece aceste comune se pare că derivă de la anumite antroponime.)
- Huțulii – origine ruteană, ucraineană.
Unele teorii au dus chiar la acceptarea provenienței românești a huțulilor, dar nimeni dintre cei care au susținut această teorie nu a negat natura slavă a acestora. Este cunoscută opinia lui Eminescu, cel care susținea că acești huțuli sunt daci slavizați, în timp ce românii sunt daci romanizați.
Folcloristul Petru Caraman susține că, „huțulii sunt fie români slavizați, fie o stratificare etnică ucraineană peste populația autohtonă (nenominalizată) care a cunoscut și suprapunerea spre sfârșitul evului mediu, în Carpații Moldovei, a elementului românesc. […] Graiul huțul prezintă din punct de vedere fonetic, un aspect cu totul distinct în cadrul dialectologiei ucrainene.”
Migrarea în masă a populației din Galiția spre teritoriul nostru este datorată, așa cum aflăm prin intermediul documentelor vremii, de nemulțumirile care existau la nivelul populației cu privire la taxele prea mari pe care le suportau oamenii, la problemele militare, demografice și economice. Nu se știe cu exactitate momentul în care au început migrațiile, însă există date oficiale (recensăminte, de pildă) din timpul Imperiului Austriac ce atestă sosirile huțulilor (huțanilor) în Bucovina, în zone nelocuite de români, în păduri și pe câmpii.
Există legenda conform căreia se spune că emigranții huțuli își stabileau aria pe care și-o însușeau pe teritoriul românesc prin cercul făcut de un om călare pe un cal huțul timp de o zi.
Trebuie să adăugăm că, din punct de vedere istoric, pătrunderea huțulilor în Bucovina a fost favorizată de desființarea graniței între anii 1691-1699, așa cum aflăm de la Mihai Iacobescu, polonezii ținând sub ocupație pământurile nordice ale Moldovei. Pe lângă condițiile oferite de mănăstirea Putna, huțulii au fost ajutați și de domnul Moldovei de la vremea aceea, Constantin Mavrocordat: „La 1742, vornicul ocolului Câmpulung pe Ceremuș (care mai târziu va fi numit și Câmpulung Rusesc) primea împuternicirea să aducă din Galiția ‹‹până la 300 de oameni››, adică ‹‹cine va veni să șadă la locurile acelea››, primind scutiri de obligații fiscale, cu condiția ca noii veniți ‹‹să fie slujitori pentru pază››”.
Dacă numărul huțulilor era de aproximativ 6000 la începutul administrației militare, acesta ajunge în anul 1910, conform recensământului la peste 33.000 de oameni. Această creștere dinamică a populației huțule se datorează, așa cum am văzut, condițiilor prielnice cu care românii îi întâmpină, defrișează terenuri și le transformă în pășune pentru animale, iau în arendă pământuri ale mănăstirilor și ale marilor boieri, conducerea habsburgică obligându-i în cele din urmă să se grupeze în localități, acordându-le terenuri și locuri pentru construirea caselor. Cu toate acestea, ei au considerat multă vreme pădurile ca fiind un bun comun pe care îl împărțeau frățește. În urma împroprietăririi din 1848, aceștia formează, conform informațiilor lui Mihai Iordache, 22 de comune, 23 de sate și 175 de cătune, unde existau însă case risipite, la distanțe destul de mari unele de altele, la fel cum există și astăzi, de pildă, în unele sate ale comunei Brodina: Dubiușca, Ehrește, Cununschi.
Huțulii rămân, în concluzie, o „enigmă etnologică”, fiindcă nu și-au consemnat vreodată istoria, singurele repere fiind destul de contestate și de vagi, așa cum am demonstrat mai sus. Dorința huțulilor de a trăi liber s-a răsfrânt și asupra istoriei care nu a reuși să pună gheara pe aceștia, voind să rămână în permanență independenți și lipsiți de obligații prea mari. Huțulii autentici din Bucovina devin urmași ai unui neam de oameni falnici, impunători, a căror simplitate și înțelepciune s-a transmis din generație în generație, într-un context temporal care pare a fi mai mult circular decât liniar.
2 comentarii la „Cine sunt huțulii din Bucovina?”
It?¦s actually a great and useful piece of info. I?¦m happy that you shared this useful information with us. Please keep us up to date like this. Thanks for sharing.
I simply could not leave your website before suggesting that I extremely enjoyed the standard info a person supply to your visitors? Is going to be back steadily to check up on new posts